asezari apartinand neoliticului si epocii metalelor, de la Borcea, Gradistea, Calarasi, Dorobantu, Chirnogi, Vladiceasca, Cascioarele, Sultana, Radovanu s.a., demonstreaza practicarea unor mestesuguri pe aceste meleguri inca din cele mai vechi timpuri. Astfel, fusaiolele si greutatile de lut folosite la razboiul de tesut dovedesc ca mestes.ugul torsului si tesutului era larg raspandit la geto-daci. Prezenta cuielor, daltilor, teslelor, pilelor si razuitoarelor, atesta cunoasterea mestesugului de dulgherie si tamplarie. Dar populatiite antice din aceasta zona au excelat si in domeniul olaritului. In urma cercetarilor efectuate in asezarile getice de la Radovanu, Chirnogi si Gradistea - Calarasi sau cu ocazia perieghezelor arheologice au f ost descoperite numeroase vase de lut, lucrate atat cu mana, cat si la roata. Productia mestesugareasca, alaturi de agricultura si comert, si-a adus o importanta contributie la formarea culturii materiale a poporului roman. Preluate de la vechii geto-daci si continuate in cadrul obstilor satesti, odata cu formarea poporului roman si a limbii romane, mestesugurile cunosc o rapida specializare. Dar, pentru zona ce ne intereseaza, cauza izvoarelor documentare rare nu putem sa amintim, perioada feudalismului timpuriu, decat descoperirea la Radovanu a unui depozit de unelte, arme si obiecte de uz casnic, din secolele X-XI, care dovedeste ca aici era un centru de prelucrarea metalelor. Mai tarziu, numarul centrelor de reducere a
minereurilor si de prelucrare a metalelor creste, astfel ca pentru secolele XIV-XV le intalnim la Pacuiul lui Soare si Coconi. Legata de prelucrarea metalelor este si prezenta mesterilor fauri care confectionau cutite, lanturi, verigi, clante, lacate s.a. Sunt amintiti de documentele medievale Stan faurul din Frumusani, un alt mester faurar (fara sa i se precizeze numele) existand si pe mosia lui Stoica logofat din Tariceni. Documentele secolului XVI, atesta un nou mestesug in lumea satelor si anume acel al tabacarilor. Este amintit la 1573 ca martor intr-un proces Popa tabac, iar in 1579 i se inrtarea manastirii Catalui mai multi tigani printre care si un tigan tabac cu salasul lui. In ceea ce priveste mestesugurile alimentare, fiind zona cerealiera, sunt amintiti morarii. Cunoastem ca manastirea Cozia avea mori la Catalui si Budesti si numele a doi morari Linca din Budesti si Oprea din Oresti. Pe domeniile feudale se intalnesc si instalatii mes-tesugaresti pentru prelucrarea cerealelor in vederea obtinerii rachiului (cazanele de tuica). Catagrafia din anii 1730-1740 mentioneaza existenta unor astfel de cazane pe mosia manastirii Codreni. Taierea animalelor se facea in zalhanale (locul unde se taiau si distribuiau produsele rezultate din taierea vitelor). In 1739 zalhanaua de la Frumusani aducea un venit de 20 de taleri pe an.O larga raspandire in mediul rural a avut-o mestesugul prelucrarii lemnului. Existenta la Dunare a acestui mestesug de veche
traditie este atestata de izvoarele istorice antice. Astfel, Arrian consemneaza faptul ca in anul 335 i.e.n., Alexandru Macedon, in fruntea oastei sale, folosea pentru trecerea Dunarii bardie "dintr-un trunchi" care se gaseau in numar mare si pe care "locuitorii de pe malul Istrului le foloseau la pescuit sau cand merg unii la altii pe fluviu" . Locul pe unde Alexandru Macedon a trecut Dunarea, este dupa parerea istoricului Barbie du Bocage, localitatea Cornatel. Mai tarziu, istoricul Priscus, la anul 148 t.e.n., facand o calatorie pe actualul teritoriu al patriei nostre, aminteste de acei luntrasi, "barbari" care l-au trecut Dunarea. Este sigur ca s-au construit din cele mai vechi timpuri barci si vase in asezarile riverane Dunarii. Astfel, Mircea cel Batran, cunoscut prin politica sa de aparare a fluviului, a avut cu siguranta o flotila a sa care sa controleze navigatia pe Dunare si la gurile ei. In anul 1445, cand o flota de crucial urea pe Dunare pentru a asedia Silistra, Turtucaia si Giurgiu, primeste de la voievodul muntean Vlad-Dracul, drept calauza "40-50 de ambarcatiuni" pe care Wallerand de Warvrin, martor ocular al evenimentului, le numeste monoxile si arata ca "sunt dintr-o bucata... lungi si stramte si cu multi romani intr-insele" . Este cunoscut ca domnitorul Constantin Brancoveanu a avut o flota de razboi pe Dunare, iar luntrile de diferite marimi constituiau in vremea sa articole de export. In secolele XVII. si XVIII, in conditii de dominatie otomana, documentele vorbesc de o intensificare a constructor de nave, ca urmare a nevoilor interne precum si a cererilor Inaltei Porti. Pe langa cele doua santiere navale aflate la Galati si Giurgiu, care produce orice fel de vase, chiar galioane si fregate cu zeci de tunun, este atestata prezenta la sfarsitul secolului al XVIII-lea a unui santier naval la Cascioarele, judetul Calarasi. Lemnul necesar constructiei era adus din renumitul codru al Vlasiei, care cuprindea toate esentele necesare, iar fierul era importat din Moldova.
Un document de la 1790 face cunoscut ca in satul amintit se construiau "saici" si dubase (pontoane). Acestea din urma erau folosite ori de cate ori se construia vreun pod peste Dunare. De asemenea, documentul prevedea obligatia satelor invecinate, de a da "200 lucratori sau lopatari peste 12 seice" . De retinut ca locul de iernat al flotilei comerciale fluviale a Tarii Romanesti era "garla domneasca din balta, de la Chirnogi , garla ce se lega de Dunare prin bratul Dunarica. Documentele pomenesc de "postavarii de tara a caror mentionare e pastrata de numele unor sate, cum este cazul satului Postavari, amintit intr-un document din 1793. Fabricarea hartiei, pentru care locuitorii satelor erau obligati sa dea, printre alte dari si pe cea "a carpei" este documentata la Fundeni in 1768. Hartia era de buna calitate si avea ca marca sterna Tarii Romanesti "acvila cruciata . Tot la Fundeni, in anul 1766, se infiinteaza o manufacture de sticlarie. Era o intreprindere boiereasca si apartinea marelui vistiernic Dumitru Racovita. Folosea ca forta de munca, in afara mesterilor specializati si mana de lucru a clacasilor.
In epoca moderna si contemporana o parte a mestesugarilor din lumea satelor si-au facut din mestesugul lor un mijloc de a-si castiga existenta, individualizandu-se ca o categorie sociala aparte. Exceptie au facut pe mai departe femeile de rand, cele care de primavara pana toamna tarziu se aflau la munca campului, pentru ca in timpul iernii sa se dedice exclusiv unor activiti mestesugaresti in urma carora se si confectionau singure textilele cu care-si decorau interiorul caselor sau teseau panza din care croitorii specializati le realizau costumele populare, folosite in activitati productive sau imbracate in zi de sarbatoare. Si astazi, in cercetarile noastre am gasit in satele calarasene, de regula la persoanele mai in varsta, aspecte care confirma afirmatiile de mai sus. Este adevarat insa ca modernismul a castigat un teren imens si in acest domeniu, taranii preferand sa cumpere tesaturi industriale sau obiecte de imbracaminte si uz casnic gata confectionate in atelierele si fabricile de la orase.
Torsul si tesutul
Sunt practicate inca de femeile din localitatile rurale ale judetului, chiar daca nu cu aceeasi intensitate din trecut. Aici pastoritul local a furnizat ca materie prima de baza lana, iar cresterea viermilor de matase, precum si cultivarea inului, canepii si mai apoi a bumbacului a oferit elementele constructive ale panzei taranesti tesuta in razboi pentru nevoile gospodariei. Forme si unelte stravechi ale industriei casnice textile au persistat pana nu demult in aceasta zona, unele folosindu-se si astazi: tesaturi si cusaturi specifice regiunii Dunarii si Borcei, adevarate piese autentice de arta populara, in care sunt valorificate ornamentele, cromatica si formele traditionale se realizeaza si astazi in sate ca Radovanu, Sohatu, Chiselet, Spanciov, Roseti, Unirea, Borcea s.a. 
In ceea ce priveste tehnica pregatirii firelor vegetale, in cazul celor de canepa, dupa smulgerea plantelor de pe camp, canepa era pusa "la topit" in ochiuri de apa statatoare, dupa care plantele se bateau la "melita" , apoi se daraceau, alegandu-se firele pentru tors. La bumbac treaba era putin mai simpla in sensul ca dupa recoltare, vata era trecuta printr-o masina specials pentru tnlaturarea semintelor, dupa care se faceau fuioarele pentru tors. Lana se prelucra printr-o tehnica asemanatoare, torcandu-se apoi din furca, obtinandu-se fire de grosimi diferite, in functie de destinatia ce urma sa aiba tesatura.
Tesutul firelor in razboi necesita o suita de operatii pregatitoare: depanatul firelor pe raschitor si mai apoi pe imosoare sau tevi de trestie; scrobitul firelor pentru a capata o rezistenta mai mare la tesut; urzitul pe gard sau urzitor; neveditul sau incrucisarea firelor prin ite si spata s.a. Pentru tesutul propriu-zis in zona s-a folosit si se foloseste inca razboiul orizontal care permite alegerea unei game diversificate de tesut, tn functie de obiectul ce urmeaza a se realiza ulterior din tesatura.
Cusutul
A fost un mestesug casnic frecvent utilizat in gospodariile taranesti din judet, legat nemijlocit de impodobirea pieselor de imbracaminte si a tesaturilor de interior. Ca tehnica cu posibilitati multiple de decorare, cusutul artistic se mai practica si astazi, fetele deprinzandu-l de la varsta de 5-6 ani. Se utilizeaza cusatura in puncte, pe panza de itamina, sau urmarindu-se textura panzei pe care se coase, respectand liniile drepte ale firelor de urzeala. Cusatura "la fir" se lucreaza linie langa linie, la distanta de un fir, de la stanga la dreapta, iar "sabacul" se realizeaza prin scoaterea de fire. Modelul se formeaza din pliuri si goluri si decoreaza, de regula, marginile stergarelor.
Legat de tehnica cusutului, intalnim tot mai des crosetatul "pe deget" sau modelul "laseta", femeile din satele calarasene realizand foarte frumoasele "mileuri" care sunt amplasate pe obiectele de mobila din interior.
Prelucrarea lemnului
Padurile de plop si salcie existente pe terasa Dunarii si Borcei, precum si cele de stejar care se mai pastreaza inca din vestitul Codru al Vlasiei au of erit locuitorilor din zona material trainic pentru a dura constructii frumoase, instalatii tehnice, unelte de munca si ustensile de uz casnic. Prelucrarea lemnului, ridicarea constructiilor, ornamentarea stalpilor si fruntarelor caselor prin crestare si perforare se facea de catre mesteri specializati, raspanditi in mai toate satele. Uneltele folosite de acestia sunt cele tntalnite si in alte zone ale tarii: securea, barda, toporul, fierastraul, cutitoaia, capra, tesla, burghiul.
Prelucrarea fierului
Continuand traditia mesterilor faurari ai evului mediu, mestesugul fieraritului a fost practicat, in ultimul secol, tn mai toate satele zonei, fierarii lucrand tn cadrul unor mici ateliere artizanale care satisfaceau cerintele comunitatilor rurale respective. Recent, ca urmare a aplicarii Legii fondului funciar, concomitent cu reaparitia atelajelor particulare in mediul rural, atelierele de fierarie au redevenit realitate in satele judetului. In cadrul acestor ateliere, prelucrarea fierului se face prin forjare la cald, dupa metodele utilizate de sute de ani. In dotarea unui asemenea atelier intra: foale confectionate din piele de capra (inlocuite tot mai mult de o turbosuflanta electrica), nicovala, ciocane de diferite marimi si tot felul de clesti. Se confectioneaza, sau se repara, unelte agricole simple, canine, balamale si broaste pentru usi, obiecte de feronerie, gratii pentru usi si ferestre, potcoave pentru cai. De regula, in asemenea ateliere lucreaza mesteri tineri unii dintre ei mostenind acest mestesug din vremuri stravechi, multi luand ca nume de familie insusi numele mestesugului: Feraru.
Cojocaritul
Aparuti in cadrul procesului de specializare a unor activitati legate de confectionarea pieselor de imbracaminte, cojocarii au fost, pana nu demult, nelipsiti din satele calarasene. Marea lor majoritate isi exercita mestesugul in gospodarie, in timpul liber, ocupandu-se cu agricultura si cresterea animalelor. Incepand de toamna si pana primavara, atunci cand erau des solicitati de concitadinii lor, angrenau in aceasta activitate toti membrii familiei, in acest caz putandu-se vorbi chiar de o specializare la nivelul familiilor. Cojocarii satelor erau totodata si tabacari, din mainile lor iesind, uneori, adevarate opere de arta populara. Avem in vedere pieptarele si cojoacele executate din piele si blana de oaie, impodobite cu frumoase elemente cu motive geometrice si florale, viu colorate, realizate din masina (se obtinea din piele de oaie, eliminandu-se blana). Ca tehnica, cojocarul incepea cu alegerea si prepararea pieilor, preferandu-se piele de animale sacrificate primavara si vara. Argasitul pieilor se facea dupa metode arhaice, bazate pe sare, iar tabacitul se realiza cu ajutorul unui amestec de tarate de grau si sare. Urma apoi "trasul" pieilor, cand cojocarul elimina resturile de came cu ajutorul unei "cutitoaie" bine ascutita. Prelucrarea mesinei era putin mai complicata, aceasta fiind si vopsita cu ajutorul unor extracte obtinute din plante. In zilele nostre cojocarii au devenit tot mai rari, satenii preferand hainele de piele realizate in atelierele industriale.
Incondeiatul oualor
Din totdeauna romanii au marcat cu multa bucurie sarbatoarea 
crestineasca a Invierii,numita popular Sarbatoarea de Pasti. Cu aceasta ocazie, precum si cu prilejul Inaltarii, femeile din aproape toate gospodariile taranesti practicau si practica tncondeierea oualor, f olosind in acest scop un betisor subtire infasurat cu o carpa, care era introdus intr-un vas cu 
ceara topita, apoi cu el desenau diferite modele pe oul cald si bine uscat. Dupa aceea ouale se introduceau tntr-o solute colorata, de regula, in rosu, galben, verde sau albastru. Prin fierbere, fondul se colora nuanta dorita, in timp ce portunile trasate cu ceara, dupa indepartarea acesteia, ramaneau albe. In unele gospodarii, femeile folosesc, in locul cearei, frunze de plante legate strans pe ou cu ajutorul unui tifon. Rezultatul este asemanator.