Judeţul Călăraşi

Pamânt cu vechi tradiţii în istorie, teritoriul actual al judeţului Călăraşi a cunoscut, odată cu scurgerea veacurilor, toate etapele dezvoltării istorice a poporului român. Dovezile materiale scoase la iveal de săpăturile arheologice sistematice sau întâmplătoare, precum şi mărturiile documentare, atestă pe de o parte, vechimea existenţeipopulaţiei româneşti pe aceste meleaguri, preocupările ei productive, iar pe de altă parte, unitatea şi continuitatea în timp şi spaţiu a populaţiei autohtone.

Cele mai recente descoperiri arheologice demonstrează existenţa societăţii omeneşti în spaiul călăreşean încă din perioada neoliticului timpuriu, ceea ce face ca teritoriul actual al judeţului Călăraşi să fie inclus în aria geografică în care s-a desfăşurat procesul de antropogeneză. Orizontul cultural neolitic este bogat ilustrat în prezenţa a două culturi materiale autohtone: Boian şi Gumelniţa-cele mai reprezentative culturi neolitice din sudestul Europei, descoperite, prima, în aşezarea eponimă de la Grădiştea Ulmilor, pe malul fostului lac Boian, iar cea de-a doua în telul Gumelniţa de pe teritoriul comunei Ulmeni.

Epoca bronzului este cunoscută în judeţul Călăraşi prin culturile Glină-bronz timpuriu, Tei-bronz mijlociu şi Coslogeni0-bronz târziu, ultima cultură fiind atestată pentru prima dată în aşezarea de la Grădiştea Coslogeni, din Balta Borcei, de unde a împrumutat şi numele.

În ceea ce priveşte epoca fierului, descoperirile de pe valea Mostiştei (Vlădiseasca, Coconii) atestă prezenţa unor populaţii hallstattiene timpurii. Ipresionante devin însă descoperirile arheologice începând cu cea de-a doua vârstă a fierului (Lattene), perioadă în care pe teritoriul patriei noastre se dezvoltă înflorirea civiliaţiei geto-dacică.

Apariţia, la sfârşitul secolului I î.e.n. şi începutuş secolului I î.e.n., a romanilor de la Dunărea de Jos a reprezentat, pentru istoria acestor meleaguri un moment de o deosebită importanţă. Legăturile dintre daci şi romani sunt, în această zonă, mai vechi decăt pentru restul Daciei. Instalarea autorităţilor romane în Peninsula Balcanică a pus în contact direct pe daci, locuitorii seculari ai Brăganului, cu civilizaţia romqană. Aceste contacte nu au fost numai războinice, ci au îmbrăcat şi forme paşnice, prin schimburi de valori materiale ce s-au realizat între cele două maluri ale Dunării.

Retragerea frontierei Imperiului Roman pe linia Dunării, nu a însemnat întreruperea legăturilor dintre imperiu şi populaţia romanizată de la Nordul Fluviului. În teritoriile Daciei, romanii vor menţine în continuare o serie de capete de pod, fortăreţe, iar detaşamente ale Legiunii a XI-a Claudia, cu reşedinţa la Durostorum şi a II-a Herculea, patrulau pe ambele maluri ale Dunării. Astfel de capete de pod pot fii localizate în perimetrul localităţii Unirea şi Pietroiu. Mai mult, de-a lungul Dunării stăpânirea romană, reântărită în timpul lui Constantin cel Mare, a durat până în secolul al VI-lea. Între anii 324-328, în faţa cetăşii Transmarisca (Turttucaia), Constantin cal Mare construieşte o cetate cu rol militar. Este vorba de Constantiana Daphne, a cărei localizare oscilează în jurul oraşului Olteniţa.

Descoperirile arheologice, din perioada secolului IV-IX e.n., de la Călăraşi, Dorobanţu, Independenţa, Vlad Ţepeş, Pietroiu, Coslogeni, Mănăstirea, Sultana şi Radovanu atestă locuirea meleagurilor călăreşene de o populaţie daco-romană şi, mai apoi, proto-romană, care retrăgându-se pe văile râurilor şi pădurilor din apropiere a reuşit să reziste populaşiilor migratoare, rămânănd statornic pe meleagurile stramoşeşti în pofida vremurilor de restrişte.

În perioada feudalismului timpuriu, se observă în regiunea Dunării de Jos şi spaţiul judeţean Călăraşi o concentrare demografică, dovedită pe cale arheologică şi datorată dezvoltării ecenomice mai accentuate. Apar clasele sociale proprii orânduirii feudale şi se consolidează treptat proprietatea de tip nou, feudal. Descoperirile de la Mircea Vodă, Măgureni, Jegălia, Sultana, unde s-au găsit morminte de înhumaţie cu inventar format din ceramică striată şi ornată cu reţele, podoabe, datată în secolele IX-XI, dovedesc existenţa unei populaţii paşnice ce se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor. Descoperirile numismatice vin să confirme observaţiile arheologice, demonstrând că în judeţul Călăraşi a existat, în perioada veacurilor X-XII, o locuire românească foarte intensă, aflatăîn permanent contact cu Imperiul Bizantin, prin intermediul cetăţii-oraş din insula Păcuiul lui Soare, care, prin relaţiile sale comerciale a contribuit la dezvoltarea pieţei răsăritene a ţării.

Astfel în extremitatea sud-estică a Ţării Româneşti, teritoriul judeţului Călăraşi a fost implicat de timpuriu în evenimentele politice şi militare, în lupta ţărilor române pentru apărarea libertăţii şi independenţei statale. Cronicile interne şi cele externe, documentele vremii amintesc de luptele purtate în aceste locuri şi nesfărşite suferinţe îndurate de populaţia de aici, supusă prădăciunilor şi înrobirilor.

Astfel, în timpul domniei lui Mihai Viteayul, locuitorii acestor meleaguri au fost antrenaţi în lupta antiotomană, cînd oştile române au atacat, în iarna anilor 1594-1595, cetăţile turceşti din Dobrogea şi Balcani. "Anonimul Cantacuzinesc" aminteşte că în ianuarie 1595, în timp ce Preda şi Radu Buzescu incendiază Hârşova, banul Mihalcea ardea Dârstorul (Silistra) trecând desigur pe la Licireşti. Mihai Vitezul, venind dinspre Silistra, atacă Turtacaia, apoi trece Dunărea îngheţată la Olteniţa.

În timpul lui Mihnea al III-lea steagul luptei antiotomane este din nou ridicat. La fel ca şi înaintaşul său, Mihnea se răscoală împotriva turcilor în 1669, tăind capetele celor aflaţi în oraşele şi schelele de la Dunăre. Drept represalii, turcii, la fel ca şi Sinan Paşa în 1694, atacă şi pradă localităţile româneşti de la nordul Dunării. Răzbunării otomane cade victimă şi înfloritorul oraş Cornăţel, care a fost ars până la temelii.

În secolul al XVII-lea, războaiele ruso-turce din 1765-1774 şi cele ruso-austro-turce din 1788-1891 s-au desfăşurat în mare măsură pe teritoriul judeţului Călăraşi. Lupte puternice au avut loc în raza satului Ulmu în 1791, în urma cărora turcii au fost înfrânţi şi alungaţi peste Dunăre.

De asemenea, războiul ruso-turc din 1806-1812 aduce mari pagube acestei zone, turcii fiind înfrânţi succesiv la Ulmu (1806) şi Obileşti (1807). Armistiţiul încheiat pe 24 august 1807 la Slobozia obligă trupele ruseşti să evacueze Principatele Române în 35 de zile.

Din analiza documentelor vremii se desprinde concluzia că ocupaţiile de bază ale locuitorilor erau agricultura şi creşterea animalelor. Se cultiva cu precădere grâu, mei şi orz şi, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi porumb. Creşterea vitelor era o ocupaţie strâns legată de producţia agricolă, iar în cadrul ei creşterea oilor se situa pe primul plan. De asemenea, pescuitul era o altă îndeletnicire de bază a locuitorilor satelor călărăşene, peştele găsindu-se din belşug în bălţile şi râurile din judeţ.

Un factor important, care a contribuit la dezvoltarea vieţii economice în această zonă a ţării, îl constituie meşteşugurile şi comerţul. Documentele medievale amintesc prezenţa, în satele călărăşene, a unor meseriaşi, precum tăbăcarii, morarii, lemnarii, postăvarii, făurarii.

Creşterea producţiei a determinat intensificarea schimbului de produse atât între producătorii autohtoni, cât şi în afara graniţelor, în strânsă legătură cu practicarea comerţului dezvoltându-se căile de comunicaţie. Intensificarea schimbului de mărfuri a făcut ca, începând cu secolul al XV-lea, să apară la răscruci de drumuri (mai întâi sub formă de sate, apoi târguri şi mai târziu ca oraşe Olteniţa şi Călăraşi) adevărate centre de schimb ale produselor agricole şi meşteşugăreşti. Astfel, la 1515 este atestată documentar Olteniţa şi la 1 iunie 1541 Călăraşi (Crăciani). Însă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în apropiere de vărsarea Mostiştei în Dunăre, se dezvoltă oraşul medieval Cornăţel (Mănăstirea de azi) .

Devenit, la sfârşitul secolului al XVII-lea căpitănie de margine a Ţării Româneşti şi, mai apoi, reşedinţă a Călăraşilor ştafetari ai lui Constantin Brâncoveanu, Călăraşiul devine târg, în 1734, iar în aprilie 1833, odată cu învestirea sa în funcţia de reşedinţă a judeţului Ialomiţa, este ridicat la rangul de oraş.

Istoria modernă a României,

al cărei început este marcat de revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu , a determinat şi în Călăraşi evenimente cu profunde implicaţii economice, sociale şi politice, care au asigurat ascensiunea forţelor şi relaţiilor de producţie capitaliste. Se constată la nivelul localităţilor care intră astăzi în componenţa judeţului Călăraşi, o mai accentuată dezvoltare a agriculturii, realizată îndeosebi pe baza măririi suprafeţelor cultivate şi a folosiri asolamentelor. Nu întâmplător in această zonă a ţării se strângeau mari cantităţi de cereale şi produse animaliere care luau drumul exportului prin schelele de la Călăraşi şi Olteniţa.

Revoluţia burghezo-democratică de la 1448, unirea Principatelor şi obţinerea Independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, au fost evenimente cu profunde rezonanţe în conştiinţa şi inimile călărăşenilor.

Vestea declanşării Revoluţiei din Ţara Românească s-a răspândit repede în toate judeţele şi localităţile ţării. Pe 12 iunie 1848, ocârmuirea de la Călăraşi primea circulara trimisă de către Departamentul din Lăuntru, prin care i se cerea să facă cunoscut întregii populaţii că „ziua de 11 iunie reprezintă cea mai măreaţă zi, deoarece s-a petrecut cea mai importantă revoluţie care s-a pomenit în această ţară”. Instalarea guvernului revoluţionar provizoriu şi proclamarea Constituţiei revoluţionare au fost sărbătorite pe 20 iunie 1848, când la Călăraşi au avut loc mari manifestaţii.

Cele trei luni de activitate ale guvernului provizoriu au fost marcate de înfăptuirea unor importante reforme sociale şi politice. Astfel, prin eliberarea robilor, proprietarii din judeţ, au fost obligaţi să pună în libertate în jur de 600 de familii. De asemenea, s-a instituit stindardul naţional tricolor care, de la 30 iunie 1848, era arborat şi la sediile ocârmuirii, poliţiei şi tribunalului din Călăraşi.

Moment de excepţională importanţă în istoria poporului român, Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost primită cu mare bucurie de locuitorii meleagurilor călărăşene, mulţi dintre ei aflându-se printre ţăranii adunaţi de Mircea Mălăeru la Bucureşti, în ziua de 24 ianuarie 1859, unde au rămas până noaptea târziu, cântând şi jucând “Hora Unirii”.

Un mesaj trmis domnului Alexandru Ioan Cuza de către locuitorii oraşului Călăraşi menţiona : „Toţi locuitorii acestui oraş venim a felicita cu căldură pe Măria Ta pentru binefăcătoarea iniţiativă ce aţi luat de a reorganiza Ţara pe Româneşte. La venirea Măriei Tale pe tronul României Unite entuziasmul a străbătut toate inimile Române”.

Adevărată pagină de eroism, de glorie şi demnitate naţională, Războiul de Independenţă din 1877-1878 s-a bucurat de sprijinul masiv al întregului popor şi, în acest context, călărăşenii, tineri şi vârsnici, s-au aflat în primele rânduri, participând ca ostaşi în armata de operaţii sau sprijinind trupele româneşti prin donaţii, rehiziţii, transporturi şi cârtiruiri de trupe.

Eforturile făcute de locuitorii din zona Dunării şi a braţului Borcea au fost cu atât mai mari cu cât ele aveau loc în condiţiile în care gospodăriile lor erau atacate şi devastate de trupele de bazibuzuci şi cherchezi. Numeroase documente amintesc de bombardarea şi jefuirea multor localităţi călărăşene precum : Călăraşi, Olteniţa, Spanţov, Chiselet, Ciocăneşti, Şocariciu (Unirea), Dichiseni.

După războiul de independenţă, corpurile legiutoare hotărăsc împroprietărirea celor care au luptat pe frontul din Balcani. Cu toate că, pentru moment, "împroprietărirea însurăţeilor", cum a fost cunoscută ea în epocă, a contribuit la atenuarea tensiunii sociale din lumea satelor, prin modul defectuos în care a fost aplicată, a dat naştere la numeroase plângeri şi procese ale ţăranilor cu proprietarii. De nenumărate ori ţăranii, nemaiputând îndura exploatarea şi-au exprimat în mod deschis nemulţumirea, prin nesupunere la muncă, fuga peste Dunăre în Dobrogea, ridicarea în masa la răscoală, aşa cum au făcut-o în primăvara lui 1888.

Izbucnită pe 20 martie 1888, la Urziceni, răscoala ţăranilor de la 1888, va cunoaşte în prima parte a luniiaprilie, o intensitate deosebită în localităţile judeţului Călăraşi, unde se înregistrează puternice agitaţii şi frământări în zilele de 1 şi 2 apilie, care se vor transforma rapid într-o uternică răscoală, cuprizând satele situate pe malul Dunării, de la Olteniţa la Călăraşi, precum şi cele de pe valea Mostiştei.

Din primul moment, răscoala s-a manifestat în forme violente, răsculaţii atacând şi devastând conacele moşierilor şi arendaşilor, precum şi primăriile. În iureşul mişcărilor, ţăranii bat pe proprietari, arendaşi, primari şi oamenii acestora, distrugând actele de învoieli agricole, cazuri înregistrate în perioada 4-12 aprilie 1888 la Ciocăneşti, Rasa, Ulmu, Olteniţa, Chirnogi, Frumuşani, Buciumeni, Fundulea.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în viaţa social-politică a oraşelor Călăraşi şi Olteniţa încep să-şi facă simţită prezenţa muncitorilor portuari, dar şi cei care lucrau la ridicarea unor obiective edilitar gospodăreşti (localul liceului "Ştirbei Vodă", spitalul judeţean, primăria locală, cayarma pompierilor şi palatul administrativ judeţean, toate la Călăraşi), acestora adăugându-li-se meseriaşii şi calfele din atelierele meşteşugăreşti care fiinţau în cele două oraşe. După anul 1880, numărul muncitorilor va creşte şi ca urmare a construirii liniilor de cale ferată Bucureşti-Feteşti, Ciulniţa-Călăraşi şi Bucureşti-Olteniţa.

După făurirea statului naţional-unitar-român, prin actul cu profunde implicaţii istorice de la 1 Decembrie 1918, se creează premise favorabile dezvoltării capitalismului în România. Întreaga perioadă interbelică a fost, de fapt, cu excepţia crizei economice din anii 1929-1933, cea mai rodnică din întreaa istorie a României capitaliste.

În condiţiile concrete ale localităţilor ce intră în componenţa judeţului Călăraşi, după primul război se înregistrează o perioadă de 2-3 ani (1919-1921) caracterizată prin eforturi de refacere a gospodăriilor ţărăneşti, precum şi de lupta maselor opulare pentru rezolvarea problemelor agrare, care aveau să-şi găsească soluţionarea prin legiferările din anii 1918-1921. Exproprierile efectuate în această perioadă au afectat, numai pe teritoriul judeţului Călăraşi, o suprafaţă de aproximativ 200.000 hectare, pe care au fost împroprietărite aproape 35.000 de familii ţărăneşti. Aceste împroprietăriri reprezintă ultima etapă a umanizării Câmpiei Bărăganului, printre aşezările construite cu acest prilej numerându-se Dragalina, Perişoru, Ştefan cel Mar, Constantin Brâncoveanu.

Din punct de vedere economic, localităţile judeţului Călăraşi au cunoscut, în perioada interbelică, situaţia tipică localităţilor de provincie care au avut mult de suferit de pe urma ocupaţiei străine. Un oarecare reviriment se va constata dupăanul 1921, concretizat în special în oraşele Călăraşi şi Olteniţa, de refacerea stabilimentelor inddustriale afectate în anii războiuluişi deschiderea altora noi. Cu toate acestea industria din această zonă va fi mai mult simbolică, singurele unităţi mai importante fiind în strânsă dependenţă de specificul agricol al zonei. Astfel, la Călăraşi cea mai importantă întreprindere industrială era moara sistematică "Ştefan Vineţiu", cu un capital de 12 milioane de lei, iar la Olteniţa pe primul loc se situa tot o unitate similară : moara "Dunărea", unde lucrau 196 de muncitori.Un rol important în activitatea economică a judeţului l-au jucat cele două porturi de la Călăraşi şi Olteniţa, puncte prin care se exportau cantităţi importante de cereale, petrol, cherestea, cu destinaţia austria, Cehoslovacia, Germania.

Viaţa politică a judeţului a cunoscut, în aceşti ani, situaţia secifică întregii ţări, în sensul că, odată cu venirea la putere a liberarilor (1922-1926 şi 1933-1937) sau naţional-ţărăniştilor (1928-1931 şi 1932-1933), posturile din administraţia judeţului, oraşelor şi comunelor erau ocupate de membrii organizaţiilor locale ale partidelor respective. De altfel, la Călăraşi au funcţionat organizaţii ale următoarelor partide politice: Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Ţărănesc Radical, Partidul Poporului, Uniunea agrară precum şi Partidul "Totul pentru Ţară". Instaurarea dictaturii regale, în februarie 1938 şi mai apoi a regimului de dictatură militaro-legionară, la 6 septembrie 1940, a determinat lichidarea oricărei forme de manifestare a activităţii organizaţiilor politice locale. Create artificial de regele Carol al II-lea, Frontul Renaşterii Naţionale şi mai apoi Partidul Naţiunii, n-au fost altceva decât încercări ale suveranului dictator de a-şi subordona toate structurile de putere existente în stat model ce avea să fie preluat şi ridicat la rang de lege de către regimul comunist instalat forţat în România, cu sprijinul decisiv al tancurilor sovietice, consecinţa directă a pasivităţii principalelor puteri occidentale. Dincolo de dramele ce au aectat mii de familii, dincolo de deposedarea de pământ, cu aparenţa legală a creării gospodăriilor agricole colective, aceşti peste 40 de ani reprezintă totuşi istorie, înseamnă eforturi pentru a asigura o brumă de modernizare acestor meleaguri, evidentă în numeroase localităţi urbane şi rurale